Scurt istoric …
Asociația Crescătorilor de Albine din România este cea mai importantă asociație apicolă din România și singura care a avut și are și în prezent o structură cu acoperire la nivel național, prin filialele existente în fiecare județ.
Constituită în 1957 ca organizație obștească și recunoscută oficial în 1958, Asociația Crescătorilor de Albine din România a cunoscut o dezvoltare rapidă și remarcabila în perioada imediat următoare.
În anul 1958, Asociația Crescătorilor de Albine din România a aderat la Federația Internațională a Asociațiilor de Apicultură – APIMONDIA, iar în 1965 s-a organizat la București cel de-al XX-lea Congres International Jubiliar al Apimondia și prima Expoziție Târg internațională de apicultură, care a dus faima apiculturii românești peste hotare, integrând apicultura românească în apicultura mondială.
Dezvoltarea asociației a continuat și după acest eveniment unic în apicultura românească, atât ca resurse umane cat și ca infrastructură, fiind creat astfel un sistem integrat unic de învățământ, cercetare, producție și valorificare prin: Institutul International de Economie și Tehnologie Apicola al Apimondia, Institutul de Cercetare și Producție pentru Apicultură, Combinatul Apicol, Liceul Apicol, cercurile apicole județene și nu în ultimul rând prin magazinele apicole ale filialelor și municipiilor de județ venite în sprijinul apicultorilor prin asigurarea materialelor necesare practicării meseriei dar și prin preluarea producției apicole pentru valorificare.
Personalitatea care și-a dedicat viața acestei asociații încă de la înființare, pentru dezvoltarea apiculturii românești, a fost Profesorul Veceslav Harnaj (1917-1988), care a condus asociația timp de 25 de ani în perioada 1957-1982.
Odată cu Congresul de la București președintele Veceslav Harnaj a fost ales și președinte al APIMONDIA, cel mai important for apicol internațional, funcție pe care a deținut-o timp de 20 de ani în perioada 1965-1985.
Perioada 1965-1989 reprezintă o importantă etapă de modernizare a apiculturii în România, dat fiind faptul că mierea reprezenta ca și astăzi un important produs solicitat la export, astfel numărul familiilor de albine fiind în continuă creștere, apicultorii având ca bază de aprovizionare și achiziție filialele și magazinele Asociației Crescătorilor de Albine existente în fiecare județ și oraș mai important.
La sfârșitul anului 1989 în Romania se înregistrau cca 1 400 000 familii de albine, efectiv care după 1989, prin lichidarea sectoarelor de stat și cooperatist, s-a diminuat semnificativ ajungând la cca 600.000 în anul 2000.
După 2000, pe măsură ce economia de piață a evoluat, s-a înregistrat din nou o creștere a numărului de familii de albine, un fapt notabil fiind și creșterea numărului de familii de albine per apicultor cât și producția per familia de albine prin rentabilizarea stupinelor și înregistrarea unui număr din ce în ce mai mare de stupine profesioniste (cu peste 150 familii de albine).
Trebuie să menționăm că dorința de organizare și asociere a apicultorilor la nivel național este ceva mai veche și se leagă de personalități ale apiculturii care și-au dedicat existenta în sprijinul albinelor și apicultorilor după cum se menționează și în literatură (ex. T. Bucovineanu, 1996, T. Volcinschi, ).
Astfel, în 1915 ia ființă Societatea Națională de Apicultură, moment când are loc și primul congres de apicultura din România. Președintele ales al societății D. M. Popovici, era un apicultor întreprinzător reîntors la Iași din SUA în 1914. Totodată s-a înființat și Revista Națională de Apicultura din România ca organ de presă al societății apicole, revista care mai târziu se va denumi Romania Apicolă, devenind ceea ce și astăzi este – revista Asociației Crescătorilor de Albine. Totodată, s-a stabilit ca sediul asociației și administrația precum și redacția revistei sa funcționeze la Iași.
Noua organizație apicolă a fost puternic afectată încă din primul sau an de activitate de declanșarea primului Război Mondial, activitatea sa încetându-și temporar activitatea. Societatea și-a reînceput activitatea în 1919, iar revista și-a îmbunătățit calitatea și a reapărut sub înaltul patronaj al M.S. Regele Ferdinand I.
După terminarea primului Război Mondial a urmat un al doilea congres în 1919 la Iași în paralel cu o prima expoziție apicolă, unde au fost invitați «toți apicultorii din România Mare, de la Nistru până la Tisa, Dunăre și Marea Neagră». La acest moment Societatea Națională de Apicultura din Romania număra deja 34 de secțiuni teritoriale cu cca 1000 membri de diferite profesii.
În 1923 s-a ținut cel de-al 3 lea congres când a fost ales președinte reputatul cercetător și profesor, Florin Begnescu, promotor al cercetării științifice în apicultura românească. La acest congres statutul de funcționare s-a modificat, fiind inspirat din statutul societății romande de apicultura din Elveția. S-au reînființat 13 secții apicole județene în contextul în care în Romania acelor vremuri erau în total 32 de județe.
Trebuie menționat ca în perioada anilor 1915-1925 au mai activat și alte asociații apicole private regionale care își editau propriile reviste de specialitate, cum ar fi: Societatea Apicultorilor din Banat (cu revista Apicultorul), Societatea « Apicultorul » din Chișinău (cu revista Prietenul Apicultorului), Societatea apicola Ardeleană din Cluj (cu revista în limba germana Bienenzucht), Societatea Albinarilor din Bucovina din Cernăuți (cu revista germana Binenen Vater), Asociația Progresul Apicol din Alba Iulia (cu revista Stupăritul –mina de aur) și Stuparul Apicol din Deva
În 1925, Societatea Națională de Apicultura se desființează și este asimilata de proaspăt înființata Societatea Centrală de Apicultură la inițiativa unui pasionat apicultor din Iași D. Stamatelache, care conducea o revistă foarte apreciată la acea vreme «Buletinul Apicultorilor» și care a dorit o reunire a tuturor apicultorilor și asociațiilor apicole de la acea vreme într-o uniune a stuparilor din Romania.
Societatea Centrală de Apicultură se va dizolva în cea de-a doua jumătate a anului 1949, odată cu schimbarea regimului politic și se va înființa Asociația Crescătorilor de Albine din România abia în decembrie 1957, fiind înregistrată și recunoscută oficial în iunie 1958 de către Tribunalul Raionului Tudor Vladimirescu din București.
